/  Blog   /  Perfectionismul: un cerc vicios

Perfectionismul: un cerc vicios

Copiii vor de mici să fie buni, descurcăreți, performanți. Dar copiii vor în egală măsură să fie remarcați, încurajați și își doresc ca cineva să aibă încredere în ei. Ce se întâmplă cu acei copii care nu găsesc echilibrul între ei și standarde? Cum ajung copiii și adolescenții să fie perfecționiști?

Din păcate, mulți adolescenți și copii sunt afectați de mesajul ”Nu sunt suficient de bun /Not good enough” și se zbat să ajungă undeva, dar ceea ce caută este în direcția opusă.

Perfecționismul se învață în copilărie.

Mintea are tendința de a da sens realității. Din nevoia de a găsi explicații, din nevoia de a avea controlul sau din dorința de a simți că nu e totul pierdut, copiii ajung la concluzii greșite.

Lumea adulților e foarte diferită de cea a copiilor și modul în care privește un copil realitatea e foarte simplu și onest. Pornește la drum cu presupunerea că nu există motive secundare sau invizibile. Când nu înțelege, mintea copiilor funcționează după repere mai puțin validate de realitate, gândirea este încă incompletă, magică. Așa că, ei vor rezolva problema după cum consideră.

Constatare: mama sau doamna învățătoare devin foarte nervoase și necomunicative când nu mă descurc la matematică. Dacă vreau ca mama sau doamna să fie mereu fericite și să îmi zâmbească trebuie să nu mai greșesc la matematică.

Constatare: tata mă laudă și pare mândru de mine doar atunci când îmi iese din prima. Dacă vede că sunt neîndemânatic, nu o să mă mai laude niciodată…

Ne pricepem foarte bine la a face pe plac celorlalți. Atât adulții, cât și cei mici simt nevoia de a fi valorizați și confirmați. Perfecționismul apare în familiile în care nu există suficientă deschidere, comunicare sau relații apropiate între părinți și copii. Cu cât mai mult va explica părintele unui copil ce presupune performanța, cu atât mai puțin probabil este că acel copil să se blocheze.

Așteptările copiilor sunt nerealiste: credeau că sarcina este mai ușoară sau credeau că ei se vor descurca mai bine. Este aproape de artă puterea de a crea un echilibru între o motivație puternică și capacitatea de a tolera eșecul.

Eșecul în general nu aduce energie, motivație. Unii copii îl văd aproape ca pe un feedback de la realitate:”Nu o să iaă”/”Nu ai nicio șansă”/”Te obosești degeaba”. Acesta este momentul în care părinții sau adulții din preajma copilului pot face diferența. Ei știu că e nevoie de multe încercări pentru a învăța să mergi pe bicicletă și vin cu entuziasmul, siguranța că până la urmă o să iasă. Părinții blânzi cu copiii lor, părinții calmi și conectați la reperele proprii vor ghida cel mai bine. Părinții panicați, conectați la standarde fixe sau așteptări nerealiste au șanse să își blocheze copiii. Copiii blocați sunt cei cărora le este frică să încerce, iar cei care nu încearcă, nu reușesc. Cei fără reușite se simt slabi. Și cercul vicios se va repeta, până le dăm voie greșelilor să fie parte din lecțiile de învățat.

 

Adina Escu, psihoterapeut specializat in consilierea adulților, copiilor și familiei. Are o experiență de peste 10 ani în domeniul psihoterapiei, fiind formată în analiza tranzacțională și psihoterapie experiențială. A publicat cărțile  „Antrenează-ți mintea cu Neurobic” și „Tehnici de învățare accelerată”.

Scrie un comentariu