Opt pași simpli pentru rezolvarea problemelor în relația cu copiii
”Toți oamenii mari au fost odată copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” (Antoine de Saint-Exupery)
Oamenii mari sunt mereu grăbiți. Este ceva ce cu siguranță a remarcat orice copil. Cu durere. Pentru că cei mici au nevoie pentru a crește de timp, de tihnă, de afecțiune, de atenție. Atât de grăbiți suntem să alergăm prin viață că aproape că uităm cu totul de unde am plecat. Adică din copilărie. Uităm că am avut fix aceleași nevoi. Aceleași dureri. Aceleași frustrări. Totul este o prioritate, mai puțin joaca cu propriul copil. Totul este o prioritate, mai puțin momentele de drăgălășenii, de iubire, de gâdilat, de ”maimuțărit”. Adică momentele de CONECTARE. Iar apoi ne întrebăm de ce sunt atât de dificili ai noștri copii, de ce spun NU la orice, de ce se lasă absorbiți de gadget-uri.
Isabelle Filliozat, psihoterapeut francez, vine în întâmpinarea părinților cu 8 pași simpli pentru rezolvarea problemelor care apar în viața de zi cu zi cu copiii:
- Să dăm prioritate relației – cu cât mai tare ne exasperează copilul, cu atât mai multă nevoie de iubire are. Pentru că un copil dificil este, de fapt, un copil care are rezervorul de iubire gol.
- Să evaluăm nevoile și capacitățile în funcție de vârstă – crește mai repede decât ne așteptăm, dar este întotdeauna mai mic decât îl credem. Doar opoziția manifestată de copii este cea care ne indică limitele și nevoile lor.
- Să reflectăm: a cui e problema? Este problema mea? În cazul acesta, îmi exprim eu o nevoie. Este problema copilului? Atunci trebuie să ascult. Este inutil să ne lansăm într-o competiție a nevoilor cu propriul copil.
- Cărei probleme îi corespunde simptomul respectiv? Care este problema, ce lipsește, ce este în exces, din punctul de vedere al nevoilor fiziologice, biologice, emoționale, psihologice? Ce legătură se face în mintea copilului? Comportamentele care ridică probleme ne dau și soluții.
- Care este obiectivul nostru? Ce urmărim ca părinți? Să ne descărcăm propria tensiune nervoasă, să compensăm sentimentele de neputință, să-l învățăm ceva pe copil, să-l ajutăm, să restabilim legătura dintre noi etc.
- Să luăm în calcul diverse atitudini posibile – să nu cădem în capcana că există o singură atitudine posibilă, deci o unică soluție. Fiecare soluție are consecințele ei. De aceea este util să ne definim obiectivul.
- Să punem în practică atitudinea aleasă – rezultatele nu se văd întotdeauna imediat, mai ales dacă am făcut o schimbare majoră în stilul nostru obișnuit de educație.
- Să evaluăm rezultatele – atât timp cât ne e clar că respectivul comportament deranjant nu ține de o limitare specifică etapei de dezvoltare a copilului, ci de manifestarea unei probleme, acel comportament simptomatic a încetat după ce am intervenit? A apărut cumva un alt simptom, o altă manifestare deranjantă?
Închei cu un citat tot al Isabellei Filliozat, care sper să vă servească drept inspirație:
”Să nu ne grăbim și să prețuim fiecare clipă, fiecare perioadă din viața copiilor noștri. Ele trec întotdeauna prea repede. Singurul lucru cu adevărat urgent este: SĂ IUBIM!”
Psihoterapeut Cristina Petrescu
