Jocurile unei copilarii din alte timpuri
E o poveste veche, veche…de demult. Din vremurile în care nu existau telefoane mobile, tablete, laptopuri, calculatoare la discreție, ci doar o mare hărmălaie în fața blocului sau a curții. Din vremurile în care părinții noștri se uitau la televizor doar la știri poate și în weekend-uri la emisiuni de divertisment sau vreun film. Din vremurile în care noi, copiii, eram cu greu convinși să intrăm în casă seara. Din vremurile în care nu aveam zece mii de feluri de ciocolată și alte dulciuri sau sucuri. Din vremuri demult apuse în care fast food însemna pufuleți sau pufarine.
Dar iată că și în acele vremuri copiii erau fericiți. Poate chiar mai fericiți decât astăzi. Vacanța de vară era, fără îndoială, cel mai așteptat moment al anului. Trei luni de joacă necontenită, fără nicio grijă! Cu pauze de lectură pentru cine dorea. Vă puteți imagina că în acele timpuri te uita Dumnezeu ore în șir cu o carte în mână și nu cu o tabletă sau cu ochii în telefon?
Revenind la joacă…nu, nu aveam atât de multe jucării precum au cei mici astăzi. Dar ne bucuram de absolut orice și inventam un joc cu absolut orice. Imaginația ne era pusă la treabă. Dar, cel mai important, ne adunam mulți copii și jucam niște jocuri care astăzi au cam fost uitate. Nimeni nu-și punea problema că nu socializăm, nu prea auzeai să existe copilași cu probleme de comunicare sau izolare. Lucruile veneau firesc, copilăria era cel mai natural și autentic moment al vieții, fără nicio presiune, fără constrângeri, doar veselie.
Astăzi scoatem la iveală, din cufărul cu amintiri, șase jocuri ale copilăriei noastre:
- Țară, țară vrem ostași! – La acest joc participau două echipe. Cele două echipe se așezau față în față, la o distanță destul de mare una față de cealaltă. O echipă începea jocul spunând: “Țară, țară, vrem ostași!”, iar cealaltă echipă răspundea: “Pe cine?”, după care era ales unul dintre membrii echipei adverse și i se striga numele. Cel ales trebuia să alerge cu viteză și să încerce să rupă rândurile formate ca un zid de echipa adversă. Dacă cel ales reușea să rupă zidul, se întoarcea la echipa lui și lua un “prizonier” din echipa adversă, iar dacă nu reușea, trebuia să rămână în echipa adversă. Echipa câștigătoare era cea care aduna cât mai mulți ostași.
- Rațele și vânătorii – În cadrul jocului aveam doi vânători și mai multe rațe. Vânătorii trebuia să stea la câțiva metri distanță unul de celălalt, iar rațele la mijloc, între cei doi. Vânătorii aveau misiunea de a-i “vâna” pe copiii care jucau rolul rățuștelor, aruncând cu o minge ușoară înspre ei. Dacă erau atinse, rațele trebuia să iasă din joc. Fiecare “vânat” avea dreptul la trei vieți. Dacă una dintre rațe reușea să prindă de trei ori mingea, atunci ea putea lua locul unui vânător. Ultima “rață” rămasă era “vânatul” câștigător.
- Șotronul – Se desena pe asfalt, cu ajutorul cretei, “un omuleț” numerotat din cap până în picioare, pe care jucătorii trebuia să sară într-un picior. Se arunca o pietricică la fiecare număr în parte, iar pietricica trebuia luată înapoi când se ajungea la căsuța respectivă. Jucătorii nu au voie să cadă sau să pună piciorul jos.
- Baba oarba – Participanții la joc se așezau în cerc. Conducătorul alegea un copil pe care îl lega la ochi și îl învârtea, iar acesta trebuia să ghicească pe cine a prins. Se continua jocul cu următorul copil.
- Da sau Nu – În cadrul jocului se punea o întrebare la care participanții nu puteau să răspundă cu “da” și “nu”. Dacă făceau acest lucru, primeau o pedeapsă. De exemplu, dacă cineva întreba “Ai fost la bunici?”, răspunsul trebuia să fie “Am fost”.
- Mima – Jocul trebuia să aibă un coordonator care să spună unuia dintre copii un cuvânt. El trebuia să transmită colegilor săi cuvântul fără a rosti niciun sunet, doar folosindu-și mimica, gesturile și mișcările.
Lista poate continua cu multe alte jocuri și chiar vă provocăm să vă amintiți cam cum vă jucați în vremea copilăriei voastre și, de ce nu, să încercați să reînviați acele jocuri alături de copiii dumneavoastră. Jocul este cea mai potrivită cale de comunicare cu cei mici și cea mai facilă cale de a ne apropia de ei. Așa că, haideți la joacă!
Psihoterapeut Cristina Petrescu
